În dreptul privat roman,
noţiunea de persoană în sens larg şi obişnuit desemnează omul privit ca o unitate indisolubilă în totalitatea structurii sale fizice şi psihice. La romani noţiunea de persona, adica ideea subiect de drepturi şi obligaţii se redă prin cuvântul ”persona” initial însemna masca pe care actorii o purtau cand interpretau rolurile .
încredinţate.Sensul juridic dobândit posterior de cuvîntul persona nu exclude simbolismul iniţial a termenului,ci dimpotrivă continuă deoarece ”personalitatea” sau capacitatea juridică este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, de a juca un rol în viaţa
juridică.Pe lângă termenul de persona,romanii mai foloseau pentru a desmna noţiunea de subiect de drept şi obligaţii, pe cel de caput(cap) Capacitatea juridică are două înţelesuri, unul general, iar celălalt este special.
În sensul general caput înseamnă personalitatea juridică sau capacitatea de a avea drepturi, pe care un om liber poate să o aibă sub un raport oarecare
În sensul special caput înseamnă totalitatea drepturilor în ceea ce priveşte libertatea, cetăţenia, familia.
În societatea sclavagistă aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii nu erau recunoscute tuturor oamenilor, deoarece sclavii nu erau consideraţi de ordine juridică drept ,,persoane”, ci simple ,,lucruri”, ,,unelte grăitoare” şi incapabile de a avea un rol în viaţa
juridică.de a fi cu alte cuvinte ,titulari de drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică sau personalitatea este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, de a juca un rol în viaţa juridică. În societatea Romană numai oamenilor liberi li se recunoaşte acest drept, numai ei puteau participa la raporturile juridice ca titulari de drepturi şi obligaţii
Capacitatea juridică începe odată cu naşterea persoanei,cu condiţia ca nou-născutul să fie viu şi viabil şi să aibă înfăţişarea umană;ea poate avea eficienţă şi înainte de naştere,potrivit regulii romane ”copilul conceput este privit ca şi născut ori de câte ori interesele lui o cer”(infans conceptus pro jam nato habetur,quotiens de eius commodis agitur).În temeiul acestei reguli avortul era prohibit şi succesiunea tatălui decedat era acordată copilului conceput înainte ca acesta din urmă să fie conceput;de aceea îşi pierde eficacitatea dacă acesta se naşte mort.
Capacitatea juridică se termină odată cu moartea
persoanei.În dreptul roman s-a admis ideea că personalitatea juridică a defunctului s-ar prelungi după moarte şi că ar fi reprezentată de moştenirea rămasă,până la acceptarea moştenitorului.
La Romani însă capacitatea juridică a unei persoane se lega de trei condiţii: aceea de a fi om liber, cetăţean roman şi a nu sta sub autoritatea unui şef de familie.
Personalitatea întreagă, desăvârşită, presupune reunirea a trei elemente: libertate, cetăţenie, familie, care întrunite, constituie status, caput.
STATUS LIBERTATIS – SCLAVII
Jurisconsultul Florentinus (sec. I) defineşte astfel libertatea: ,,Libertatis est naturalis facultas eius quod cuique facere libet nisi si quid vi aut iure prohibetur” (libertatea este facultatea naturală recunoscută unei persoane de a face ce doreşte, cu limitele impuse de lege sau de forţă).
Această definiţie reprezintă una din foarte puţinele excepţii ale unor autori din epoca clasică, prin care şi sclavul era recunoscut ca fiind om, fără ca prin aceasta să se schimbe cu ceva statutul juridic al celor lipsiţi de libertate
Întâlnim rare pasaje, în operele filozofilor, dramaturgilor şi chiar ale jurisconsulţilor în care să proclama că şi sclavul e un om, aceasta constituie excepţiune fără importanţă, o simplă figură retorică datorită unui vag sentimentalism
Pentru Aristotel, în vreme ce omul este în primul rând o fiinţă politică, sclavul nu este înzestrat cu facultatea de a delibera (Politica 1,13,7)
În cartea a treia, prima operaţiune căreia i se dedică Aristotel este distincţia dintre cetăţean şi necetăţean, în funcţie de unele criterii în principal politice care pot fi rezumate în participarea la putere (chiar dacă formele acestei participări pot fi foarte diferite). Din acest procedeu încă foarte clasic, care instaurează o ruptură majoră între cetăţean şi necetăţean, rezultă că sclavul nu rămâne izolat, ci dimpotrivă, se află în compania altor grupuri, opuse şi ele cetăţeanului
Sclavia (din latinescul medieval sclavus < sclavus) desemnează condiţia umană a persoanelor (sclavii) care lucrează pentru stăpân fără remuneraţii şi ce nu dispun de drepturi asupra propriei persoane.
Din punct de vedere istoric, sclavia înseamnă, prin definiţie, negarea egalităţii între oameni, iar filozofic sclavii erau consideraţi o specie inferioară. Sclavia poate fi definită şi ca o ,,stare de – totală independenţă, politică, socială şi economică în care este ţinută, o ţară, o categorie socială, un individ”
Cauzele sclaviei sunt: naşterea, războiul, fapte pedepsite prin pierderea libertăţii.
1.Naşterea. În dreptul roman opera principiul potrivit căruia copilul născut în afara căsătoriei, dobândea condiţia juridică a mamei, indiferent dacă tatăl fusese om liber.
2.Războiul. Până la jumătatea epocii clasice, cât a durat politica de expansiune a Romei, războiul a constituit principala sursă a sclaviei, prizonierii intrau în proprietatea statului roman, apoi erau vânduţi persoanelor particulare.
3.Fapte pedepsite cu pierderea libertăţii. În Roma Veche avea aplicabilitate regula potrivit căreia cel care trăise liber în cetate, nu putea rămâne acolo sclav şi de aceea trebuia vândut ,,trans Tiberim” (peste hotare) în Etruria
Pierderea libertăţii, caracteristică a sclavului, reprezintă consecinţa dezrădăcinării şi a excluderii acestuia din grupul la care fost adăugat în mod arbitrar.
Sclavul nu avea o personalitate juridică: după dreptul civil nu era purtător de drepturi şi datorii. El era un obiect de drept, formând un element în patrimoniul stăpânului său (dominus) care îl trata ca pe o valoare economică: îl putea vinde, dărui, îi închiria serviciile, îl da în uzufruct ca şi alte animale, îl putea părăsii ca pe un lucru fără valoare.
