CONCHISTADORI de ROMÂNIA

Un bucureştean – rege al Ţării de foc

România în Ţara focului

“Într’adevăr la extremitatea sudică a Americii Meridionale, despărţită de continentul American prin strâmtoarea lui Magellan, se află o insulă puţin explorată încă, numită Tierra del Fuego (…). 

  În această insulă depărtată, găsim denumiri geografice, care vor surprinde negreşit pe oricare Român, precum ne-a surprins şi pe noi la prima vedere; astfel citim pe charta acestei ţări: un şir de munţi care poartă un nume scump tuturor Românilor: Sierra Carmen Sylva, mai găsim un râu denumit Rio Carmen Sylva, altul Rio Ureche, altul Rio Rosetti, negreşit în memoria marelui agitator, mai găsim în fine Punta (Capul) Sinaia şi altele. Este într’adevăr surprinzător să găsim asemenea denumiri Româneşti la extremitatea antarctică a lumei cunoscute.”

  Explicaţia o găsim în acelaşi articol – “România în Patagonia” - semnat George I. Lahovary şi publicat în numărul din 23 mai 1887 al ziarului “Epoca”: "Astfel în toamna anului trecut d. inginer Jules Popper a întreprins, sub auspiciile guvernulul Argentin, o expediţie de explorare în «Ţara de foc». Tânărul şi  cutezătorul explorator a studiat în curs de mai multe luni această întinsă regiune înca necunoscută atât din punctul de vedere fisic cât şi economic şi la 5 Martie 1877, a expus într'o conferinţă ţinută la Institutul Geografic Argentin din Buenos-Ayres, înaintea unei numeroase adunări, rezultatele obţinute în cutezătoarea şi reuşita sa expediţiune.” (“Epoca” – 23 mai 1887)

Julius Popper

O scurtă biografie a exploratorului român Iulius Popper este prezentată Societăţii Geografice Române de  dl. V. Al. Ureche la şedinţa consiliului acestei societăţi din 6/18 iunie 1887: “După aceasta, d. V. Al. Ureche cere cuvântul spre a da oarecare amănunte asupra exploratorului Julius Popper şi a ultimei sale expediţiuni în « Tierra del Fuogo »:

 D. Julius Popper este născut în 1857 în Bucureşti unde şi’a făcut în parte educaţiunea; el este fiul lui N.K. Popper, profesor la o şcoală israelită din Bucureşti şi librar-antiquar din str. Văcăreștilor.Tânărul Julius Popper, animat de spiritul aventuros al călătoriilor depărtate, a plecat din Constatinopole şi a visitat pe rând Japonia, India, China etc. La 1881 s'a întors în România, când a fost presintat de d.Ureche, atunci Ministru al Instrucţiunei Publice, Majestăţilor Lor Regelui şi Reginei la Sinaia. Peste puţin d-l. Popper plecă la Suez, călătorii în Siberia, trecu de acolo în America de Nord, la Nouvelle Orléans, unde a executat nişte importante lucrări technice, merge la Havana şi ridică planul acestui oraş (1884), trecu peste puţin în Brasilia, în Republica Argentina şi în Patagonia. Întreprinse pe contul unei Societăţi din Buenos Ayres o expediţie la sudul Republicei Argentina la  strâmtoarea lui Magellan şi în fine în toamna anului trecut (1886) întreprinse sub auspicile guvernului argentin o nouă expediţie de explorare , de astă data în Ţara de foc.”  (“Epoca” – 28 iunie 1887)

PROPER și țara de foc.

Comentariu;

Julius Popper a fost ETICHETAT ca un înverşunat exterminator al indienilor băştinaşi ai Ţării de Foc. Ca şi cum el ar fi distrus întreaga populaţie indigenă... Ca fapt divers vreau să citez câteva rânduri din cartea scriitoarei Julia Maria Cristea – „Hai hui pe meridiane”:
„Undeva, la capătul lumii, în Ţara de Foc (extremitatea sudică a Argentinei), în Uşuaia, am văzut în muzeul oraşului cum arăta fosta populaţie indigenă, ucisă – nu, greşesc - complet exterminată, de către colonizatorii catolici.

 Într-adevăr, adevăraţi reprezentanţi ai lui „hommo sapiens” dar ceva mai evoluaţi, ajunşi în epoca de piatră – despre care Darwin, marele Darwin spunea la fel: „este o ruşine ca aceste creaturi să fie considerate oameni”…deci, au fost „şterşi de pe suprafaţa pământului”. 

Pentru a-i stimula financiar, soldaţii spaniolii primeau un Peso, dacă aduceau o pereche de urechi tăiate – presupuse a fi de la un indigen localnic, pe care l-au omorât. După un timp, comandanţii spanioli – în vânătoarea lor de indigeni, au găsit o mulţime de supravieţuitori fără urechi, semn că „din milă” au fost lăsaţi în viaţă, de cei ce-şi doreau recompensa. Aşa că, aceasta nu a mai fost plătită decât la aducerea unui cap de om. Călugărul salezian Don Bosco, a reuşit să salveze un număr infim dintre ei, protejându-i în mănăstirea lui, dar totuşi, în cele din urmă, indienii localnici au fost complet decimaţi.

Apoi, ca un gest frumos care să arate posterităţii fermecătoarea faţă a umanităţii conchistadorilor spanioli, li s-a făcut în cimitirul oraşului. un impunător mormânt-virtual, monument închinat „cu multă pioşenie” indenilor exterminaţi fără milă.

Aşa se scrie istoria. Oare în cât părţi ale lumii ucigaşii nu şi-au proslăvit victoria asupra victimelor, ridicându-le „spre aducere aminte” monumente? Ceva similar am văzut în Cimitirul Eroilor din Moskova, la loc de cinste, chiar lângă intrare. Un real concurent la marea putere, care, destul de recent (1999) a suferit absolut întâmplător, un accident de avion...Şi pentru că nu mai reprezenta un pericol real, unul dintre primii doi mari oameni ai lumii, i-a ridicat un monument fastuos, cu niste cuvinte dăltuite în piatră, de te apucă şi plânsul de emoţie. No comment…”

Articol complet la adresa;

https://deieri-deazi.blogspot.com/2014/11/un-bucurestean-rege-al-tarii-de-foc.html